Citeam azi o carte, si printre paginile sale am gasit povestea berii XO, acum nu stiu cati dintre voi au auzit de ea.
Toata povestea e scrisa de Neil French si incepe cam asa:
Pentru ca berea sa aiba succes, s-a gandit French, contextul general trebuia sa fie cat mai potrivnic cu putinta “Daca ne-am fi fixat un obiectiv prea usor de atins, toata lumea ar fi spus da, sigur, oricine ar fi putut sa faca asta. Am aflat din cercetari ca e la moda berea deschisa la culoare, asa ca am hotarat ca berea noastra sa fie neagra. De asemenea, am aflat ca era preferata berea cu concentratie mica de alcool, prin urmare am dat cu banul si am hotarat ca a nostra urma sa aiba 12%. In general, print-ad-urile la bere prezinta fotografii cu fete, am decis ca ale noastre nu vor avea asa ceva. Tot in general, reclamele contin simboluri ale statutului social, noi am renuntat categoric la ele. De regula, in reclamele la bere vezi grupuri de indivizi care se distreaza de minune intr-o carciuma, se bat prieteneste pe umar si toarna bere pe gat, ca si cum oamenii n-ar stii la ce se foloseste berea“
Inainte de a crea reclamele, French a trebuit sa denumeasca produsul si sa realizeze designul ambalajului. “Atunci cand am stabilit numele produsului, cand am spus ca aceasta bere avea sa fie tare si scumpa, am preluat pur si simplu ideea de la coniac, despre care se spune ca este XO.
Am aflat ca denumirea XO nu apartine cuiva anume pentru ca era un grad de clasificare a coniacului, asa ca o puteam folosi si niciun producator de coniac nu ne putea da in judecata. Am mai aflat si ca nu puteam sa inregistrez denumirea pentru bere, dar ca puteam, in schimb, sa inregistrez marca. Ceea ce am si facut, in numele meu personal“
French a proiectat logotipul XO in asa fel incat sa poata fi citit si in picioare, si pe orizontala.
“Am facut asta cu un scop anume. Clientii pentru care am lucrat in categoria berii sunt unii dintre cei mai ostili oameni cu care as fi putut intra in contact vreodata. De regula, ei uita ca a consuma bere este o activitate menita sa te binedispuna. Toti o trateaza cu cea mai mare seriozitate si respecta regulile intocmai. Si atunci mi-a venit urmotoarae idee: daca berea pe care o vinzi este atat de tare incat te face sa cazi din picioare, inseamna ca sticla ar fi cazut de mult.
Daca te uiti bine, observi ca nu are capac si cand o vezi asa, cum varsa ultimele picaturi, pare putin deprimata. Este o sticla cu darul betiei si o bere cate te imbata. Mi s-a parut ca sticla asezata in aceasta pozitie ar fi parte importanta a mesajului. Mesajul este ca te imbata foarte, foarte tare.“
Campania a fost o celebrare a betiei. Singaporezii isi deschideau ziarele de dimineata si se holbau neincrezatori la ravagiile pe care le facea alcoolul. Betivi prabusiti, podele patate de sange, un barbat care, pregatindu-se sa bea XO, isi leagase o perna de ceafa. Intr-una din reclame, podeaua unui bar era marcata cu creta de catre un procuror pentru a identifica unde cazusera corpurile neinsufletite.
O alta serie de reclame a fost alcatuita din fraze simple, enigmatice, scrise cu caractere Munich Beerhall Bold. Aceste reclame au devenit atat de populare, incat oamenii le puteau recita cuvant cu cuvant.
“Lucrurile luasera o turnura putin cam violenta. Oamenii spuneau << Da-mi si mie niste bere din aia XO>>, iar barmanul raspundea << Nu avem>>. Imediat i se spunea ca este un idiot ordinar. << Sigur ca aveti. Am vazut eu in reclama!>>. Era chiar nostim” spune French.
Situatia nu era la fel de amuzanta si pentru marii producatori de bere, care incercau sa dea de urma celui mai nou rival al lor. Fireste, ziarele au refuzat sa dezvaluie identitatea celor care publicau reclamele. “Ne-am acoperit bine urmele” marturiseste French.
“Am fondat o companie denumita Xerxes& Osborn care, chipurile, ar fi fost importatorii. Stiam ca se va gasi vreun destept care sa cada in plasa: << Hei, e un imprtator nou, Xerxes& Osborn, XO, cred ca ei sunt!>> Asa ca ne-am rezervat un numar de telefon si am rugat o fata sa raspunda la el. Daca suna cineva dimineata si cerea cu domnul Xerxes sau cu domnul Osborn, fata primise instructiuni clare sa spuna ca au o mahmureala ingrozitoare si ca nu vin la birou in ziua respectiva. Daca suna dupa pranz, fata noastra trebuia sa spun << Imi pare rau, au luat un pranz mai lung si au plecat acasa sa-si faca siesta>> Se parea, asadar, ca firma era condusa de doi alcoolici, care nu erau niciodata la birou, iar asta ii enerve teribil pe ceilalti producatori“.
Campania a atins apogeul in noaptea de 31 martie, atunci cand a fost organizata o petrecere, aparent, pentru lansarea berii. Au fost invitati directorii fabricilor de bere si colegii de la agentiile de publicitate. Cu toate acestea, cand au ajuns la destinatie, nu era nici un strop de XO. Li s-a spus ca berea fusese retinuta la docuri. In timp ce asteptau, puteau alege dintr-o oferta variata de alte beri
“La miezul noptii, patronul ziarului s-a ridicat si a spus <<Pacaleala de 1 Aprilie!>> . Producatorii de bere au fost extrem de suparati, dar noi dovedisem ceea ce doream sa dovedim: era posibil sa creezi cerere pentru bere facand reclama in ziare.”
Toata aceasta poveste are si un P.S. “Atunci cand producatorii de bere si-au iesit din fire, reprezentantii ziarului au raspuns cu acceasi moneda. Producatorii de bere au spus ca produsul nu exista, prin urmare era usor sa-l promovezi, ceea ce, desigur, era o absurditate. Cei de la ziar au spus ca, in acest caz, o sa se apuce sa fabrice produsul acela nenorocit. Am deschis o microfabrica si am inceput sa producem XO, am mai publicat doua reclame, iar stocul a fost epuizat in trei zile. Reprezentantii ziarului si-au dat seama ca ar fi trebuit sa mai produca o cantitate destul de mare, dar in cazul acesta ar fi trebuit sa imi plateasca mie comisionul de un dolar pe fiecare pahar, lucru care imi convenea de minune, multumesc foarte mult, pentru ca eu eram proprietarul brandului.
Insa ei nu au vrut sa ma platesca, asa ca au dat jos toate afisele cu XO, iar cand au aparut clientii, le-au spus << Ne pare rau, nu mai avem XO, dar avem un alt produs, care este exact la fel>> Aveau dreptate, desigur, era acelasi lucru, aceeasi reteta, aceleasi butoaie, dar oamenii nu-l doreau, iar fabricuta a dat faliment.
Aceasta este puterea brandului.”

Am ramas tampit cand am citit asta, ma gandeam ca nu se poate asa ceva, dar uite, cineva a gasit cum.
Mirific, genial chiar.